Mesaj de revoltă împotriva brandurilor îngâmfate şi cu nasul pe sus

Ați auzit cu siguranță toți de lupta lui David (păstorul firav) împotriva lui Goliat (uriaşul mândru neînvins). E o anecdotă povestită deseori în copilărie pentru a da curaj celor mai mici, cu mai puține avantaje de partea lor, pentru a le întări încrederea în ei şi a îi ajuta să îşi ia inima în dinți, să se aventureze în viață, să îşi spună cuvântul, să nu se lase călcați/striviți în picioare de cei cu un ego (şi un fizic) mai impunător.

Ei bine, uite ca David mă simt eu azi şi hai să vă povestesc de ce. Pentru că azi lumea uită de unde vine. Pentru că oamenii, odată ce ajung sus şi au puțin succes, devin snobi şi se cred mari şi tari şi au impresia că îi pot trata (pe bună dreptate după parerea lor) ca pe nişte nimicuri pe cei din jur. Pentru că nu se mai gândesc decât la bani şi la cum să îşi mențină existența în star-sistemul actual şi îi ignoră complet pe ăia mai mici, curioşi şi admirativi. Uită că, de fapt, nu doar datorită muncii lor, ci şi grație oamenilor simpli, de rând, care au crezut în ei, care le-au cumpărat primele „opere” sau le-au ascultat primele cuvinte sau cântece şi au plătit primele bilete de intrare la evenimentele organizate de ei, au ajuns ei unde sunt. Din momentul în care apar în tabloide şi se delectează mai mereu cu băuturi scumpe, haine „de designeri” şi vacanțe exotice, ei bine, uită să mai fie oameni şi existența lor se şterge lăsând loc imaginii de branduri deseori îngâmfate, imagine pe care o afişează zi şi noapte.

Din clipa în care tranziția e facută şi masca de brand de succes pune complet stăpânire pe om, devenind permanentă, din momentul în care firma pe care a creat-o devine o maşină de luptă care nu se uită pe unde trece şi nu mai dă doi bani pe omul simplu, curios, cu sentimente şi idealuri, ei bine acel brand (şi, implicit, oamenii din spatele lui) pierde tot respectul consumatorilor de rând, dar cu siguranță îl câştigă pe cel al snobilor şi al celor cărora le place să se arate duri, cultivați şi cu bani mulți în societate. Nu mai e loc pentru omenie şi politețe.

Zilele trecute, după publicarea unui articol, am găsit un mesaj pe Facebook din partea unei persoanei care se ocupă de relațiile publice ale unui brand românesc X, zicând : „Mulțumim pentru intenție. Am prefera pentru viitor să ne intrebați înainte de publicare, având în vedere caracterul unicat al demersului nostru. Ceea ce facem noi este foarte diferit de inițiativa Y. Ei fac B, noi facem A.” Cu alte cuvinte, reprezentanților brandului respectiv nu le-a plăcut articolul meu şi mi-au dat peste mână, vorbind la figurat bineînteles. Au fost vexați de prezentarea superficială a brandului lor (de altfel consecință al propriului refuz în prealabil de a comunica informații – o tendință des intâlnită pe la marii creatori) şi nu le-a priit faptul că am îndrăznit să menționez în acelaşi articol brandul X (cu website frumos scris în engleză) SI UN ALTUL Y. Cum am îndrăznit eu să nu le dedic un articol exclusiv în care eventual să vorbesc în modul cel mai admirativ posibil despre „caracterul unicat al demersului lor”, care, fie vorba între noi, nu e chiar aşa unicat că oricum azi toată lumea pare să aibă surse comune de inspirație, chiar şi cei care defilează pe la Fashion Week ? Cum mi-am putut eu, oare, permite aşa ceva ?

De asemenea, în acelaşi mesaj, mi se atrage atenția asupra faptului că nu am trimis articolul pentru a fi validat de ei înainte de a fi publicat, aşa cum ar face o agenție de publicitate plătită sau o revistă cunoscută : „Mulțumim pentru intenție. Am prefera pentru viitor să ne întrebați înainte de publicare (…) Ţinem foarte mult la comunicarea pe care o facem şi suntem foarte atenți la aparițiile pe care le avem în presă, pentru a nu confuza publicul.” Mai era puțin şi mi se cerea să şterg articolul, să îl fac să dispară. De când ne-am pierdut oare libertatea de a ne da cu părerea şi a vorbi deschis despre ceea ce ne place şi ce nu, despre ceea ce apreciem sau nu ? De când trebuie să renunțăm la liberul arbitru şi avem datoria de a scrie doar despre ce vor brandurile să comunice ca mesaj ? Da, OK, nu sunt jurnalistă la Elle, Unica, Vogue, Marie-Claire, Cosmo, Fashion Bazaar sau la vreo altă revistă glamour sau de modă sau lifestyle de succes în țară si am înțeles asta din momentul în care nu mi s-a răspuns la cererea de informații suplimentare privind brandul, viziunea şi proiectele lor; am înțeles că sunt ocupați să răspundă la comenzi sau la lume mai sus-pusă decât mine. Dar în ce mod am confuzat eu publicul ? Prin menționarea unui nume şi postarea câtorva fotografii luate chiar de pe principala lor platformă de comunicare? Sau, pentru că nu am făcut studii de modă/artă/design şi nu lucrez pentru un titlu de presă cunoscut, nu am dreptul să mă exprim, mai ales dacă este vorba de un brand de lux ? De ce atâta snobism, îngâmfare şi grandomanie ?

Şi atrag atenția asupra faptului că articolul meu nu era pe un ton critic, nu i-am vorbit de rău; dimpotrivă : eram în ipostaza de admiratoare activă şi interesată. Nici nu vreau să mă gândesc ce mesaj aş fi primit dacă mi-aş fi permis să utilizez un ton negativ…

Aşadar, uite aşa a încercat Goliat să mă dărâme în primele două reprize : în prima m-a ignorat şi a râs pe ascuns de mine şi de inițiativa mea, şi în a doua mi-a spus „cu diplomație” că nu am înțeles nimic şi că am dreptul să am o părere sau ceva de spus/scris doar dacă Goliat gândeşte la fel ca mine.

Ca să fie clar, acest post este o critică privind practicile utilizate în comunicare astăzi. Scopul lui e acela de a denunța atitudinea responsabililor de comunicare şi presă ale câtorva branduri de lux.

PS : Inutil să dau nume, ştiți voi mai bine ca mine la ce branduri fac aluzie 😉

Andreea